Sufletul la adapost

Spread the love

Eu nu le-am spus de multa vreme celor ce ma iubesc sa taca, sa nu imi mai chinuie inima cu sentimente, cum faceam inainte. I-am lasat sa ma copleseasca cu iubire. Si mi-am amintit, ca prin vis, ca in urma cu mult timp, eu respingeam iubirea.

Si de ce? De ce trageam cortina si imi puneam sufletul la adapost?
Din teama. Din nelinistea ca as putea suferi, ca la un momentdat cineva imi va tari si ganduri si trairi, prin noroi, un noroi murdar de sangele celor dinaintea mea, un noroi cu urme de suflete chinuite si uitate, aruncate de pe stanci de vorbe goale.
Rar imi aluneca de pe chip stratul unui ras protector, rar vedea cineva dincolo de zambetul meu perfect, de ochii cristalini si limpezi, de chipul de copil atent si matur.
Nu imi placeau complimentele, le credeam false si pline de interes, dar multumeam, din bun simt. Imi era scarba de sensibilitate, de lacrimi din iubire. Singura mea suferinta ar fi fost ca cineva sa ma descopere, mica si neajutorata, fricoasa si sensibila, dincolo de zidul puternic ce as fi parut. Ma obisnuisem sa fiu asa, cei din jur ma vedeau tare, capabila sa calc pe cadavre, pentru a ajunge unde mi-as fi propus. Si asta ma durea.
M-am vazut puternica mult timp. Credeam ca asta insemna independenta, maturitate si…putere. Credeam ca nimic si nimeni nu ar putea ajunge la inima mea. Dar ea tanjea, in delicatetea ei, dupa afectiune.
Cu timpul, obosita de tot felul de intamplari carora a trebuit sa le fac fata, pe care le-am infruntat strangand din dinti si incruntandu-ma, am uitat, incet, incet, de masca mea.
Si dupa ani si ani, am cautat din nou…si tot o caut, si simt ca o voi gasi.
Mi-e dor de vechea eu, mi-e dor de stratul protector..
De ce? Pentru ca am gresit, oameni rai au reusit sa imi intre in suflet. Pe unii i-am lasat de bunavoie, altii s-au strecurat, prefacuti. Si, in dorinta-mi de a face bine, i-am lasat sa ia fiecare ce a vrut. Si au ales…au folosit, cat au avut nevoie, apoi au parasit, luand cu ei bucatele din emotiile mele sincere. Nu toti si-au sters incaltamintea inainte de a intra, ci prea putini. Nu toti au apreciat comorile sufletului meu, nu toti au stiut sa nu faca rau. Iar eu…eu m-am zbatut intre doua fiinte identice imaginii mele, identice constructiei mele interioare. Eram doua eu…
Tristetea era cu atat mai mare cu cat cele doua fiinte luptau, ca un inger si un demon, pentru a imi stabiliza emotiile. Nu luptau impreuna, cum mi-as fi dorit, ci una impotriva celeilalte. O lupta grea pentru ele, dureroasa pentru mine.
Si lupta a continuat…
Inca pendulez, ma supar si ma cert, ma mangai, ma iert si plang. Tac sau vorbesc necontenit, imi vine sa fug, sa ma ascund, sau caut atentie si rasfat…
Si nu mai ascund nevoia de iubire decat rar, cand inima mi-e neagra.

Daca ti-a placut articolul, nu uita sa ii dai like si share.
Multumesc!

Toate Categoriile

Exploreaza mai mult:

Close Menu